Cu 11.350 de locuitori, Valu lui Traian este a șaptea cea mai mare comună din România. „Am asfaltat, am introdus iluminatul public și rețeaua de apă peste tot, circa un sfert din case sunt conectate la canalizare și acum se introduc și gazele. La infrastructură ne putem compara cu vecinii noștri din Constanța“, afirmă primarul Florin Mitroi. Poziția geografică a ajutat și economia localității, unde activează peste 400 de firme care produc venituri importante la bugetul local. „Au existat unele intenții de a deveni oraș, însă deocamdată s-a renunțat. Pentru atragerea de fonduri europene este mai bun statutul actual“, mai spune edilul.
Câteva zeci de kilometri mai încolo, la Vulturu, administra-ția locală a dezvăluit recent că singura șansă de a se salva de faliment este concretizarea proiectului unui parc eolian în zonă, ce ar urma să crească încasările bugetului. „Asistăm la o polarizare a ruralului. Avem comune foarte dezvoltate, mai ales lângă marile orașe sau în zone turistice, și unele îmbătrânite și înghețate, unde singura schimbare notabilă este renunțarea aproape completă la cultura tradițională în favoarea celei promovate de televiziune“, explică Marian Preda, decanul facultății de Sociologie din București. El arată că există și o a treia categorie, intermediară: „localitățile unde au loc unele lucrări de infrastructură care aduc civilizație reală și unde procesul de ameliorare a condițiilor de trai este încă în desfășurare“.

Plus și minus
Schimbările din lumea satului românesc sunt incontestabile, dar încă insuficiente. În ultimii 20 de ani s-a majorat semnificativ numărul comunelor cu rețele de apă, canalizare ori gaze, dar și lungimea rețelelor. Numărul camerelor de locuit din casele de la țară a crescut cu 2,5 milioane, iar suprafața lor cu 42 de milioane mp. De altfel, 66% din locuințele din rural au cel puțin trei camere, față de doar 44% în mediul urban.
În același timp, țăranii nu mai sunt legați la fel de mult ca în trecut de agricultură. Volumul de muncă în acest domeniu, de pildă, a scăzut de la 3,4 milioane de unități anuale de muncă (UAM) în 1998 la numai două milioane UAM în 2011.
Cu toate progresele, decalajele față de urban rămân mari. De exemplu, în 2010, doar 21% din casele de la țară aveau toaletă în interior, față de 88% în mediul urban, și numai 20% aveau un autoturism, respectiv 24% un computer (comparativ cu 39%, respectiv 59% în cazul celor de la oraș). Numai 11% din locuitorii din rural declarau că își permit să plece o săptămână în vacanță (față de 31% în mediul urban). Poate și pentru că, potrivit INS, gospodăriile de la oraș aveau, în 2011, venituri mai mari cu circa 25% față de cele de la țară.
Și serviciile publice din rural sunt încă departe de cele oferite orășenilor. Pe lângă accesul de multe ori greoi la medici sau la transportul în comun, locuitorii de la țară par a fi dezavantajați și de sistemul educațional. Între 1990 și 2010, în școlile din sate au dispărut 10.000 de săli de curs și 550 de laboratoare (în timp ce în cele din orașe au apărut 16.000, respectiv 8.000 în plus).
Toate aceste discre-panțe pot fi explicate, în parte, și prin fenomenul de îmbătrânire. Dacă în 1990 persoanele de peste 65 de ani reprezentau doar 13% din populația satelor, azi ele au o pondere de 18%. În același timp, cei sub 20 de ani au scăzut ca proporție, de la 32% în 1990 la 23% în 2010. Cel mai probabil, această tendință va conduce la depopularea totală a unor sate în următoarele decenii. În timp ce altele vor cunoaște o dezvoltare la care n-ar fi îndrăznit nici măcar să viseze în urmă cu câțiva ani.


52,3% era rata de ocupare a popula-ției din mediul rural în 2010 (în scădere puternică față de circa 70% în urmă cu două decenii)


26.000 km. Cu atât s-au extins, în perioada 1990-2010, rețelele de apă potabilă din mediul rural (o creștere de 265%)


163 mp era suprafața construită medie pentru imobilele noi din mediul rural în 2010 (față de 96 mp în 1990)