Așa după cum scriam și în reportajul anterior, după vreo patru ore de stat în frig, bacul cu refugiații din Ucraina a pornit spre Isaccea. Drumul a durat numai 10 minute, dar în vânt și ninsoare, totul a părut o veșnicie, chiar dacă am ronțăit stoici la niște crochete uscate pe care ni le-a dat un voluntar. Cred că păream, și noi, refugiați fugiți din calea acestui nedorit teatru de război.
Bacul era plin ochi. Mai târziu, am aflat că au adus circa 750 de oameni, din care 170-180 erau copii. Copii mici, sub 9-10 ani. Desigur, erau și ceva mașini. O estimare sumară: nici una, nouă, nu costa sub 40-50.000 de euro. Sigur, unele ajungeau și la suta de mii. Am încercat să aflu dacă în acea zi va mai veni vreun bac la Isaccea. ”Poate la noapte”, ni s-a spus. Încărcarea de partea ucraineană durează foarte, foarte mult, așa că vechiul program nu se mai respectă, de când cu valul de refugiați.
Un bac de rusofoni
În fine, bacul ajunge la mal, refugiații coboară zgribuliți, învinși de nea și de vânt. Traducătorii încearcă să îi indrume. ”Cei cu pașapoarte biometrice pot pleca imediat ce se încălzesc”, se aude vocea unui pompier. Jandarmii împart pături. Nu mai impart bastoane și gaze lacrimogene. Prea multe mâini prea puține pături. Se pleacă în pas alergător în căutarea altor sute de pături.
Haholca mea, doamna Valentina mă trage de mânecă: ”Ăștia nu vorbesc ucraineană, ci numai rusă. Sunt rusofoni”, ne spune femeia. Așa era: un bac de rusofoni.
Printre amărâți se numără și oameni cu bani serioși. La stânga noastră se postează o tânără cu un troler nou-nouț. Colegul meu estimează la 2.500-3.000 de euro hainele cu care era îmbrăcată. Numai mărci de top, începând cu încălțările de 1000 de coco.
O abordăm prin traducătoare, sperând să ne dea detalii, de unde vine, de ce pleacă, unde vrea să ajungă. Ne-o taie scurt: ”nu, nu, nici să nu mă filmați, nu vreau să se știe că am ajuns în România!”. 45 de minute mai târziu, părăsea punctul de frontieră, la volanul unui BMW X6…
Presa, acest ciudat inamic
Toți se fereau de presă, sau marea majoritate. Cam la fel au fost cam toate replicile celor de la care am încercat să aflăm ceva amănunte. Parcă erau vorbiți, și nu m-aș mira să nu fi primit indicații exacte în acest sens. Sau poate erau dintre cei, că așa spun zvonurile locale, ce își cumpără trecerea Dunării cu 1.500 de euro, de la vameșii ucraineni. Sau poate este numai o legendă.
Se știe că, în cazul unui război, adevărul moare primul… Deși, am văzut bărbați în putere, de 40-50 de ani, plini de bagaje, dar fără vreun copil de mână. Scriu asta în ideea că, un ucrainean, dacă are trei copiii, poate pleca cu soața din țară. Unul cu doi, nu!
Bagaje, plânsete de copii, pisici în cuști miniaturale sau în genți cărate în spate, câini mici, dar și câini mai mari, printre care un Rottweiller superb. Două tinere strâng la piept câte o mâță cheală, d-alea de le zice sfinx. Fetele au părul vopsit în verde-albastru, una, și celalată într-un fel de roșu și au gleznele goale. Se cere apă, sucuri, fructe. Sandvișuri nu ia prea multă lume. Și ceai fierbinte, în cantități industriale, pahar după pahar.
Jandarmii și pompierii își fac treaba excelent, voluntarii sunt pretutindeni, traducătorii dau din mâni spre diverse locații, unii sinistrați intră în corturi să se încălzească. Se face și o oarecare triere, în cea mai mare viteză. Crucea Roșie este și ea, parcă peste tot. Hohalcele Valentina și Georgiana tot încarcă să ne obțină refugiați care să vorbească cu noi. Fata de la Getty trage cadre în rafală și cea de la Agerpres e când printre refugiați, când pe la autorități. Culmea, e multă activitate, dar nu e haos mai deloc. ISU și-a făcut treaba exemplar.
Jaladi pleacă în Norvegia
La ieșirea din punctul de frontieră, puhoi de automobile. Cele mai multe cu numere de București, Ilfov și Constanța. Cele de Tulcea, puține. Mulți refugiați își aranjaseră drumul spre alte zări. 4-5 înfrigurați stau cu coli A4 în mână pe care scrie, cu litere chirilice, că asigură transport. Micii afaceriști ai zilei, ciupeala de conflict armat…
Bref, nu putusem vorbi serios cu niciun refugiat, până și două băbuțe înlăcrimate ne-au refuzat rusește, cu un niet! aproape fioros. Valentina și Georgiana ne scot din impas. În Tulcea, la sediul Uniunii Ucrainenilor din România găzduiește o familie: el, ea, și trei copii: de cinci, de trei și opt luni. Interesant, sunt musulmani. Haideți la ei, spun către cele două doamne.
Pe drum, aflăm că, cu o zi-două în urmă, Valentina a vreut să ajute un băiețel ce nu avea mai mult de 5 ani. Din grabă, i-a vorbit în rusă, și copilul a început să plângă strigând că nu vrea, nu vrea la ea. Femeia a schimbat imediat limba, în ucraineană și mama i-a explicat copilului: uite, uite, e de-a noastră, nu sunt ruși, e de-a noastră. Nașa, nașa, așa cică se spune de-a noastră. Răni, trauma, tragedii – blestemele războiului!
Ajungem la UUR Tulcea, refugiatul se numește Jaladi. El ne deschide și ușa și poarta. I-au lăsat cheile, căci ”nu poți să-I încui și să pleci. Nu e normal”, ne spune Georgiana, ucraineanca subțire ca o trestie care nu știe o boabă din limba ei maternă. Jaladi este îngrijorat, la graniță, fratele său a fost întors din drum, căci avea numai doi copii, și soția nu a fost de acord să plece singură, cu țâncii, în lume. Toți patru au făcut cale-ntoarsă, spre Odessa. Nu pot vorbi la telefon pentru că se întrerupe mereu…
Jaladi avusese, în vremuri de pace, una sau două tarabe într-un complex comercial din aceeași Odessa. Se descurca bine, avea tot ce-I trebuie. A lăsat totul în urmă, casă, masă, afacere și jeep-ul (probabil că e vorba despre un SUV) în graniță, după două – trei zile de stat la coadă, la bac. Jaladi este afgan, dar a venit în Ucraina pe la 10 ani, e cetățean ucrainean și vorbește limba perfect.
El vrea să ajungă în Norvegia, unde are rude. Dar, dacă, războiul se termină, oare se va întoarce el în Odessa? ”Bineînțeles, acolo este casa mea. Abia aștept să mă întorc”, răspunde Jaladi, cel plecat în lume ca să-și scape pruncii de foc și sabie.