Paul Johnson (n. 1928), fost editor al unei prestigioase reviste de politică din Statele Unite, „New Statesman“, scrie bine, uneori excelent, cu avantajul major că are de partea sa o considerabilă experienţă jurnalistică. Cu toate acestea, sincer vorbind, probabil că cititorii acestei cărţi, intitulate „Intelectualii“, ar fi meritat mai mult. Johnson examinează vieţile a şase scriitori şi trei filosofi, încercând să răspundă unei întrebări simple: cÃ
Paul Johnson (n. 1928), fost editor al unei prestigioase reviste de politică din Statele Unite, „New Statesman“, scrie bine, uneori excelent, cu avantajul major că are de partea sa o considerabilă experienţă jurnalistică. Cu toate acestea, sincer vorbind, probabil că cititorii acestei cărţi, intitulate „Intelectualii“, ar fi meritat mai mult. Johnson examinează vieţile a şase scriitori şi trei filosofi, încercând să răspundă unei întrebări simple: cât de mult au semănat vieţile lor personale cu principiile pe care aceştia le-au declarat în operele lor? „Intelectualii“, un volum gros (dar nu neapărat şi substanţial), se citeşte cu uşurinţă şi uneori chiar cu plăcere, căci ochiul exersat, de jurnalist hârşit prin multe, al autorului ştie să surprindă, în biografiile acestor figuri de prim-plan ale istoriei culturale europene şi nord-americane, detaliile cele mai sordide – ca şi, din când în când, unele relevante.
Cum spuneam, Johnson nu scrie rău deloc; e atent la detalii, argumentează rapid şi concis, oarecum în maniera unui ziarist însărcinat să ilustreze iţele unei complicate speţe juridice. Doar că întrebarea la care nu răspunde niciodată este ce legătură au, de fapt, vieţile lui Jean-Jacques Rousseau, Shelley, Ibsen, Tolstoi, Hemingway, Bertolt Brecht, Marx, Sartre şi Bertrand Russell cu ceea ce au scris? Johnson e un autor de dreapta, catolic fervent şi anticomunist, ceea ce, din păcate, se vede clar în cartea sa. Dacă pentru Rousseau, părintele spiritual al Revoluţiei Franceze, are sens să ştim că şi-a îndemnat amanta să-i abandoneze din faşă, rând pe rând, pe toţi cei cinci copii pe care i-au avut împreună (Rousseau fiind autorul unui text clasic despre educaţia copiilor, „Emile“), e mai puţin clar ce legătură are faptul că Sartre era alcoolic (şi un consumator inveterat de droguri) cu „Fiinţă şi neant“.
De fapt, astfel de informaţii, care să aibă sens din punctul de vedere al argumentului avansat de carte, nu sunt foarte multe. Despre Marx, de exemplu, profetul eliberării proletariatului, e interesant să ştim că a avut servitori, pe care îi trata ca pe nişte animale, sau că se simţea cel mai bine în bibliotecă, fără să fi intrat vreodată, după toate aparenţele, într-o fabrică. Însă nivelul la care coboară Johnson e uneori pur şi simplu impardonabil: Marx avea o problemă cu igiena personală, mirosea urât şi avea erupţii de pustule pe corp, inclusiv, suntem informaţi, pe fese şi organul genital. Autorul a folosit, pentru documentare, surse credibile, biografii autorizate şi surse primare, precum jurnalele şi corespondenţa personale (experienţa jurnalistică şi-a spus cuvântul). Dar nu te poţi abţine să nu te întrebi de unde vine toată această insistenţă de a dezgropa amănunte de ordin sexual, cu iz de tabloid: lui Ibsen nu-i plăcea să îşi expună penisul nici măcar în faţa doctorului, lui Rousseau îi plăcea să fie bătut la fundul gol (şi avea, probabil, şi o malformaţie, aţi ghicit, a penisului), Sartre era afemeiat etc., etc. Una peste alta, „Intelectualii“ merge ca bârfă – uneori inteligentă, alteori mizeră – dar nu mai mult.