Întrebarea este nu dacă vine. Și nici când vine. Și nici cât de puternică va fi. Adevărata provocare este să știm din timp din ce direcție ne va lovi mama crizelor. Fix în anul în care cel mai iresponsabil ministru al Finanțelor din istoria României, Florin Cîțu se jură că România se va desfăta într-un boom economic. Să încercăm, cu modestele noastre cunoștințe, să răspundem la cea mai importantă întrebare a momentului.
Criza economică mondială, ce mai gravă din ultima sută de ani, nu este generată, așa cum se spune, de pandemie. Ci doar amplificată. Și accelerată. Pentru că semnalele colapsului care urmează veneau din toate direcțiile, anterior invaziei coronavirusului. Existau semnale din ce în ce mai serioase de alarmă și în China, și în Statele Unite, și în Federația Rusă și în Germania, care este până una alta principalul motor de dezvoltare al Europei. Este evident însă că, pe fondul efectelor pandemiei, planeta intră într-o criză probabil fără precedent în istorie.
Și, când spun planeta, nu mă refer la altceva decât la globalizare. Oricât ar încerca să se separe unele de altele – și vedem azi tentative disperate în acest sens – statele sunt din ce în ce mai interconectate. Din acest motiv, nu vor exista crize locale, ci doar o teribilă criză globală.
Anul în care se va dezlănțui această criză, în toate amplitudinea ei, este 2021. Până atunci, statele sau uniunile de state au făcut toate eforturile care le-au stat în putință pentru a atenua efectele. Uniunea Europeană, de exemplu, împrumută sume fabuloase de bani de la bănci pentru a injecta sânge proapăt în locul sângelui care moare în economiile naționale. O doză de sânge, cel puțin teoretic, primește și România. Rămâne însă de văzut dacă vom ști să accesăm această infuzie de capital. Convingerea mea e că nu știm și nu vom ști. Dar să nu mă îndepărtez de subiect.
Este firesc ca semnalele cele mai înspăimântătoare să vină din zona celor mai puternice economii ale lumii. Din China și din Statele Unite. Teama față de viitor este imensă la nivelul ambelor guverne. De aici, războiul economic care s-a declanșat între cele două cele mai mari economii ale lumii. Și, tot de aici, deciziile privind deconectarea acestora. Parțială sau totală. O asemenea măsură radicală a fost anunțată de Donald Trump. Dacă va câștiga sau nu va câștiga alegerile, este mai puțin important din această persectivă. Pentru că, în final, și el și contracandidatul său – deci indiferent cine ajunge la butoanele de la Casa Albă – va proceda aproximativ la fel, pentru a încerca să atenueze șocul crizei economice. Oricum, este de reținut că Statele Unite au ajuns la un deficit record de trei mii de miliarde de dolari și la o datorie fabuloasă de 26,7 mii de miliarde de dolari. Există încă o religie a economiștilor din lumea întreagă conform căreia economia americană nu poate să cadă, la fel cum nu ar putea să cadă nici dolarul. Dar este o religie falsă. De fapt, o prejudecată. La care unii țin cu dinții. Când se va prăbuși economia Statelor Unite, întreaga planetă va intra în fibrilații.
Să nu uităm că experimentul pentru un întreg proces care ne așteapă la nivel global, experimentul de deconectare, l-a făcut Marea Britanie. Cu costuri imense, nici până astăzi clarificate. Atunci când s-a deconectat de Uniunea Europeană.
Cu sau fără un acord comercial cu Uniunea Europeană, în război sau nu cu cele mai importante economii UE, e clar că asistăm la un reflex de îndepărtare cu vocație de deconectare între economiile SUA și UE. Sunt doar tentative, pe care statele le vor simți în mod dureros. În realitate, nimic nu mai poate fi deconectat cu adevărat. Cordoanele ombilicale se vor umple de sânge, dar nu vor fi tăiate. Lumea se va duce în viitor târâș-grăpiș, mai degrabă târându-se pe pământ, dar în orice caz împreună și nu separat.
Asemenea tendințe, în paranteză fie spus, le observăm și în plan geopolitic. Se rescriu alianțele militare și se creează noi alianțe în plan economic și financiar. Sunt state, în frunte cu China, care încearcă din răsputeri să creeze împreună cu aliații, unii de conjunctură, noi sisteme monetare capabile să funcționeze la nivel global. Dublând sau chiar surclasând sistemul controlat de Statele Unite.
Dar de unde vine mama crizelor în România? Primul impuls este să spunem că vine din Statele Unite. Pentru că acolo se va produce colapsul declanșator. Așa este. Acolo se va produce explozia. La fel cum s-a
întâmplat în 2008. Când s-au prăbușit societățile de investiții. Apoi societățile imobiliare. Industria de film. Când s-a declanșat marea criză a imobiliarelor. Urmată aproape instantaneu de criza datoriilor. Și de criza băncilor. Și apoi ce a urmat? Criza a trecut trecut Oceanul. Atacând la temelie principalul partener comercial al Statelor Unite. Uniunea Europeană. Și când Uniunea Europeană a început să strănute și a făcut pneumonie, tot ceea ce a mai urmat și ne vizează direct este soluția de ultim moment utilizată de Berlin și urmată de celelalte state din nucleul dur. Exportarea costurilor. Mutarea facturii către statele UE mai slabe economic. Așa se și explică de ce, în final, economia Germaniei este singura care nu a suferit pierderi semnificative în precedenta criză economică. Iar pierderile cele mai mari și respectiv costurile cele mai mari le-au revenit unor state mai slabe, gen Grecia sau România. Așa se va întâmpla și acum.
Chiar dacă marea criză, mama crizelor economice, va fi declanșată în Statele Unite, nouă ne va fi servită o criză altoită în altă parte. În ce parte? Pentru a răspunde la această întrebare, nu avem altceva de făcut decât să ne uităm la topul investițiilor străine în România. Pentru că primele cutremure acolo vor fi. Și se vor produce înainte ca populația să strângă iară din dinți și să plătească costurile. Cum s-a întâmplat după ce Traian Băsescu a împrumutat 20 de miliarde de la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, pentru a injecta cea mai mare parte din bani în băncile străine din România, care la rândul lor i-au injectat în băncile mamă, în încercarea de a le salva. Ei bine, în acest top al investițiilor străine din România, Statele Unite ocupă o pondere neglijabilă. Deci nu de acolo va veni cutremurul în mod direct. Fără a intra în amănunte, e bine să știm că mai mult de jumătate din totalul investițiilor făcute în România vin din Olanda, Austria, Germania, Italia, Franța și Cipru. Primele trei state enunțate dețin 40% din total. Aceste investiții sunt în general făcute în multinaționale. În multinaționalele care au acaparat peste 60% din economia României, dar care vin cu un aport la bugetul de stat de doar 20%. Comparativ cu societățile cu capital românesc, care dau astăzi faliment una după alta. În momentul în care se va declanșa marea criză, aceste multinaționale vor încerca să se salveze. Dinspre periferie spre centru. Vor renunța deci, constrânse de situație, la operațiunile din străinătate, începând cu statele mai slabe economic, și vor încerca să-și concentreze partea viabilă căre societățile mamă. Vor reveni deci instinctiv la matcă. Iar România va ajunge atunci în cădere liberă.
Tocmai structura capitalului ne va fi fatală. De aceea vorbim de ani de zile, din păcate degeaba, despre statele națiune. Despre necesitatea dezvoltării și încurajării pe toate căile a capitalului românesc. Despre un echilibru corect dintre multinaționale și societățile autohtone. Despre un raport echitabil al injectării finanțelor publice de către cei care realizează profituri în această țară. Despre suveranitate. Și de aceea am deplâns și deplângem colonizarea României. În curând, va fi fost prea târziu. În ceea ce ne privește, mama crizelor vine din nucleul dur al Uniunii Europeane. Fix de acolo de unde ni se promite izbăvirea.