Cea mai importantă lucrare a lui Niccolò Machiavelli, Principele, ocupă în istoria teoriei politice (ca şi în imaginaţia publicului larg, de altfel) un loc destul de ambiguu. În acelaşi timp, Principele a rămas un text clasic, de referinţă, pentru toţi cei interesaţi de studiul politicii, dar şi o sursă de nenumărate vulgarizări.
Într-un anumit sens, reputaţia lui Machiavelli, ca şi cea a lui Thomas Hobbes, o altă „oaie neagră“, se rezumă astăzi doar la ideea unei politici lipsite de moralitate, indiferentă faţă de mijloace şi atentă doar la scopuri.
„Scopul scuză mijloacele“ e laitmotivul reducţionist invocat de cei mai mulţi atunci când se referă la diplomatul florentin; în parte, explicaţiile pentru o astfel de lectură parţială a Principelui ţin mai ales de o indiferenţă faţă de contextul istoric în care a fost elaborată cartea. În 1513-1514, când şi-a scris, după câte se ştie, cartea (publicată însă în variantă finală abia postum, în 1532), Machiavelli căzuse deja victimă conflictului dintre familia de’Medici şi guvernarea republicană a Florenţei. După înfrângerea republicii de către trupele familiei de’Medici, cu ajutorul spaniolilor, Machiavelli fusese scos din viaţa politică a cetăţii, fiind la un moment dat închis şi torturat sub acuzaţia (falsă) că ar fi complotat împotriva noilor conducători.
Nu e de mirare că această experienţă l-a făcut pe fostul diplomat, retras atunci la ferma sa din vecinătatea Florenţei, să aibă o viziune mai degrabă pesimistă asupra naturii umane. De fapt, viziunea lui Machiavelli asupra politicii derivă direct, ca şi în cazul lui Hobbes (autorul faimoasei expresii „bellum omnium contra omnes“, „războiul tuturor împotriva tuturor“) din starea naturală a comunităţilor umane, prin opoziţie cu o societate guvernată de o autoritate politică.
Principele rupe cu o întreagă tradiţie de gândire, care considera că puterea politică trebuie exercitată în mod legitim doar de către un conducător înzestrat cu virtuţi morale. Pentru florentin, situaţia stă exact invers: nu există nici un criteriu de ordin moral pentru a distinge între folosirea autorităţii în mod legitim sau nu. De fapt, pentru Machiavelli, autoritatea derivă din deţinerea puterii, iar singurul lucru de care trebuie să se preocupe un prinţ e conservarea puterii şi a statului, indiferent de mijloace. Politica însăşi, în această viziune, e o funcţie a puterii, singura care poate menţine, în cadrul unui stat, o masă de oameni dominată de instincte, exact în modul în care legitimitatea legilor nu provine dintr-un acord democratic între cetăţeni, ci din exercitarea forţei. Un principe care îşi bazează guvernarea exclusiv pe drepturi legale va pieri, pentru că aceia care preferă puterea în locul autorităţii vor învinge în cele din urmă.
Oricât de pesimist şi de anti-democratic ar suna, totuşi acesta e un argument care a făcut din Machiavelli un precursor al Reapolitik şi, mai ales, una dintre sursele centrale ale gândirii liberale, cu accentul său pe individualism şi competiţie deschisă. În acest sens, ar merita, poate, să îl citiţi, alături de Principele, pe Pierre Manent, cu Istoria intelectuală a liberalismului. Veţi descoperi un alt Machiavelli.
RECOMANDAREA SĂPTĂMÂNII
Arcade Fire şi un album de clasă
La sfârşitul anului 2004, o trupă canadiană din Montreal, pe nume Arcade Fire, îşi lansa albumul de debut, intitulat Funeral. Formaţia avea ceva mai mult de un an de existenţă, însă componenţa se fixase abia la începutul lui 2004, avându-i în centru pe doi soţi, Win Butler şi Régine Chassagne (foto), în jurul cărora, în funcţie de situaţie, apăreau pe scenă alţi şase sau şapte muzicieni. După doar doi ani, Arcade Fire reuşise să vândă peste o jumătate de milion de exemplare din album – o performanţă spectaculoasă pentru o trupă care nu era susţinută de nici un publisher major şi nu a avut parte aproape deloc de promovare pe radio sau la televiziune -, să ajungă pe coperta ediţiei canadiene a revistei Time, care a spus despre ei că au repus rockul canadian pe hartă să susţină concerte pe trei continente. Funeral a fost desemnat de MTV2 drept cel mai bun album al anului 2005 şi a fost nominalizat în categoria Cel mai bun album al anului la Premiile Grammy. Trupa are deja fani celebri, printre care se numără David Bowie (care a şi cântat alături de ei, într-un concert susţinut în Central Park din New York) şi, mai ales, U2, care şi-a deschis toate concertele din turneul Vertigo cu o piesă Arcade Fire, Wake Up.
După toate standardele, Arcade Fire este o trupă cel puţin neortodoxă; în ciuda succesului, albumele ei apar în continuare la o casă de discuri independentă, Merge Records. Live, show-urile lor sunt spectaculoase; Butler şi Chassagne conduc o echipă bine rodată de excelenţi muzicieni, iar diversitatea instrumentelor folosite e ameţitoare: chitară, chitară bas, tobe, vioară, violă, contrabas, xilofon, clape, tubă, acordeon, mandolină, harpă şi chiar citeră!
Funeral – titlu ales din pricina câtorva decese survenite în 2004 în familiile membrilor formaţiei – a fost un hit nu numai pentru critici, care l-au apreciat practic în unanimitate, ci şi pentru public. În consecinţă, aşteptările pentru următorul lor album, Neon Bible, a cărui lansare oficială va avea loc pe 6 martie, sunt enorme. În general, cel de-al doilea album este testul de rezistenţă; ne-am obişnuit deja să vedem destule debuturi fulminante care se dovedesc, la următorul album, doar baloane de săpun. Ei bine, cu Neon Bible nu e cazul; e chiar mai bun decât primul!
Titlul noului album Arcade Fire este, fireşte, împrumutat din romanul de debut al lui John Kennedy Toole, autorul Conjuraţiei imbecililor. Cele 11 piese de pe noul material discografic sunt cel puţin la acelaşi nivel ca şi hiturile de pe Funeral: acelaşi sound sofisticat, extrem de îngrijit lucrat, acelaşi amestec bizar-ataşant de melancolie şi expansivitate, linii melodice susţinute de un bas feroce, dublat de orchestraţii ample, în fortissimo. O piesă tipică – şi în care, în treacăt fie spus, se întrevede una dintre influenţele esenţiale ale muzicii Arcade Fire, Bruce Springsteen – ar fi, din materialul inclus pe Neon Bible, Keep The Car Running, un cântec care menţine, de la început până la final, un ritm absolut infernal. Antichrist Television Blues, cu basul lui sincopat, pare un extras din cântecele din anii ‘80 ale lui Springsteen, în genul Dancing in the Dark, (până şi tremolourile lui Win Butler seamănă cu cele ale lui Bruce!), Windowsill e o baladă depresivă, în timp ce ultima piesă, My Body Is a Cage, închide pe o notă melancolică un album cu adevărat senzaţional.
Best seller
Romanul lui Orhan Pamuk, laureatul de anul trecut al Premiului Nobel pentru literatură, a fost premiat în 2003, cu prestigiosul International IMPAC Dublin Literary Award. MĂ numesc RoŞu e o carte splendidă, care, în ţesătura unei intrigi poliţiste, amestecă aluzii literare şi teme filozofice.
Editura Curtea Veche 616 pagini
PREŢ: 35 LEI
Modele ale democra’iei, de Arend Lijphart, profesor la Universitatea din California, San Diego, este o analiză extrem de amplă şi de densă a sistemelor politice democratice moderne. Volumul lui Lijphart este util în special pentru cei interesaţi de analize comparative.
Editura Polirom 320 pagini
PREŢ: 22,95 LEI
Monica Ali, o tânără scriitoare din Anglia, imigrantă din Bangladesh, a fost nominalizată în 2003 pentru cel mai important premiu literar britanic, Man Booker Prize, odată cu romanul ei de debut, Brick Lane. S-a spus că ar fi trebuit să şi câştige, şi pe bună dreptate.
Editura Curtea Veche 484 pagini
PREŢ: 30 LEI
