Virusarea legitimității. O opinie de Florentin Țuca

Ele sunt în deplin acord și cu previziunile unor guru mondiali care știu cu exactitate că omenirea va fi lovită de un nou val viral, neapărat pandemic, pe care ar trebui să-l întâmpinăm cu un al treilea shot vaccinal.²

Sunt predicții și avertismente care îmi amintesc de un articol mai vechi, scris înainte de Sărbătorile de iarnă (nepublicat), care își păstrează neștirbită actualitatea. Deși, aparent, el este un text „datat”, orice referințe la Crăciun pot fi lesne substituite de trimiteri la Sărbătoarea Pascală. În fapt, aluziile la aceste sărbători creștine sunt simple pretexte pentru abordarea unor subiecte eminamente laice.

Da’ dumneavoastră cine sunteți să-mi ziceți când și cum să dau noroc? Câteva observații despre virusarea legitimității în post-democrație

Se apropie Crăciunul dar, spre deosebire de anii din urmă, bucuria, verva și nerăbdarea asociate întâmpinării sale par să fie umbrite de angoase, anxietăți și temeri. Iar peste toate emoțiile negative generate de isteria virozei poreclite „pandemie”, tronează întrebarea în care „normalitate” ar urma să amplasăm această sărbătoare: cea „veche”, a Crăciunului fericit și împlinit, ori cea „nouă”, a Crăciunului ilicit și implicit?

Este o întrebare la care s-au grăbit să răspundă tot soiul de birocrați și tehnocrați, oengiști și fripturiști de la noi ori de peste mări și țări, alături de armata de „analiști” și „influențări” care inspiră păreri și expiră verdicte, într-un grețos exercițiu de respirație gură la bani. Pe cei din urmă îi las deoparte, pentru că respirația gură la bani est un modus vivendi al presei oficiale (mainstream) care ar merita o analiză separată. Deoparte las, deocamdată, și dezgustul provocat de împărțirea normalității în „proaspătă” vs „vetustă”, „en vogue” vs „demodată”, „pe stil nou” vs „pe stil vechi”.

Ceea ce mă preocupă pe moment este un subiect intim legat de emfatica fermitate cu care diverși funcționari (publici ori privați) și „oficiali” (“experți” locali sau internaționali, după caz) ne avertizează că ar cam trebui să ne pregătim pentru un Crăciun altfel, un Crăciun în care biserica este focar de infecție, familia – septică, prietenii – agenți patogeni, iar singurii colindători cu licență sunt membrii ziselor „forțe de ordine”. Sunt avertismente care ne amintesc de felul în care ne-au fost interzise rugăciunile de Paște, plimbarea în parc, educația la școală, dansul la nuntă, fotbalul la stadion și zâmbetele pe stradă. Iar asemenea avertismente și predicții îmi ridică la fileu subiectul prezentei luări de cuvânt. Este subiectul pe care l-aș numi al legitimității: cine și în ce temei are dreptul să avanseze asemenea profeții și să decreteze astfel de verdicte? Cine și în ce temei ne poate confisca Sărbătoarea Crăciunului? Cine și în ce temei ne poate limita din vârful peniței ori al microfonului drepturile noastre constituționale numite libertatea de conștiință și de religie, dreptul la educație, libertatea de expresie, libertatea de mișcare și de întrunire, plus dreptul la intimitate?

Nu-mi propun o analiză juridică detaliată a acestor întrebări, dar nici nu vreau să evit creionarea – fie și sumară- a unui răspuns din perspectivă constituțională și legală, aplicabil în jurisdicția autohtonă. Până la acea schiță de răspuns, tehnică și rece, ce mă frământă și mă înfierbântă sunt două nedumeriri a-tehnice și calde, legate mai degrabă de perspectiva psihologică asupra acestor verdicte și amenințări: aroganța emitenților (1) și pasivitatea receptorilor (2). În ciuda acestei aroganțe primită cu o pasivitate vecină cu resemnarea, drepturile fundamentale garantate de Constituția națională nu pot fi limitate decât prin lege (3).

1. O doamnă doctor pediatru specializată, potrivit informațiilor furnizate de Wikipedia, în tuberculoză și HIV³, numită Soumya Swaminathan, funcționar al Organizației Mondiale a Sănătății – OMS, declara în vară că planeta (deci „planeta”, nu cabinetul ei pediatric!) nu se va putea întoarce la stilul de viață pre-pandemic („pre-pandemic lifestyle”) înainte de 2022 și nu fără continuarea politicilor de „distanțare socială”, de purtare a măștilor de așa-zisă „protecție” și de vaccinare în masă.⁴

Un domn fondator de corporație IT din Valea Silicoanelor și de fundație așa-zisă „filantropică”, numit Bill Gates (numit, dar neales de nimeni), confirma, în acord cu doamna pediatru, că lumea (adică „planeta”-„the world”!) nu va reveni la normal decât peste unu-doi ani și doar după administrarea generalizată a unui vaccin.⁵ Același domn argumenta zilele trecute la CNN că restaurantele și barurile vor trebui menținute închise până în 2022.⁶

În aprilie, Michael Ryan, un alt funcționar al OMS, declara ritos că, pentru salvarea mapamondului de amenințarea „pandemiei”, casele noastre vor putea fi invadate în orice moment în scopul depistării persoanelor suspecte că ar fi infectate și izolării lor de restul familiei.⁷

Un domn epidemiolog, fizician și consilier prezidențial, Anthony Fauci, ne avertiza și el, încă din primăvară, extrem de solemn, că noi, locuitorii planetei, muritorii de rând, n-o să ne mai strângem mâinile niciodată „din cauză de coronavirus”.⁸ (După cum, probabil, ne va fi interzis să mâncăm mere pe stradă întrucât mâncatul merelor pe stradă nu se face oricum, ci în baza unor instrucțiuni precise: Apple eating regulations⁹.)

Fondatorul unui ONG numit Forumul Economic Mondial, pe numele său Klaus Schwab, prognoza recent că a patra revoluție industrială prilejuită de „pandemia covid” va însemna o imensă reorganizare planetară („the great reset”) care va conduce la o spectaculoasă „fuziune a identităților noastre fizice, digitale și biologice” („the great reset will lead to fusion of our physical, digital and biological identities”)(sic!).¹⁰ (Interesant este că declarația acestui domn director și fondator al acestei organizații private a fost etichetată de cenzura oficială ca fiind parte a „teoriilor conspiraționiste” în chiar ziua publicării ei¹¹.)

Inventarul unor asemenea decizii mascate în predicții, anunțate de funcționari ai unor organisme private sau simpli consilieri publici, ar putea continua, dar merită finalizat cu una care vizează subiectul-pretext al acestei intervenții, serbarea Crăciunului. Relativ recent, postul de televiziune CNN, în tandem cu un medic invitat în platou, susținea insistent interzicerea acestei sărbători, pretins nocive pentru sănătatea publică.¹² De altfel, și în spațiul românesc au fost auzite voci de birocrați care puneau sub semnul întrebării oportunitatea celebrării Crăciunului în condiții „normale” în contextul „pandemiei”.¹³

Sunt exemple de declarații, de predicții și de avertismente venite din partea unor slujbași (publici sau privați, după caz) care țin să ne transmită că ei joacă rol de guru, fondatori ai „cultului covidului” (CJ Hopkins¹⁴) pe ale cărui reguli, noi, bigoții, ar urma să le urmăm cu maximă disciplină. Prin asemenea profeții, tehnocrații evocați cu titlu exemplificativ par să ne prevină – nu prin mesaje conspirative, ci în văzul lumii – că Ei sunt aceia care au planeta și, odată cu ea, pe noi, sub control, că Ei au pâinea și cuțitul, masca și vaccinul, că Ei sunt la butoanele noii revoluții industriale și ale resetării mondiale, că Ei veghează la binele mondial al sănătății planetare și că Ei sunt dumnezeii contemporaneității și-al motto-ului său, eu-te-am-făcut-eu-te-omor. Ei-tehnocrații, Ei-auto-înscăunații.

2. Bine-bine, dar noi ce facem, cu noi cum rămâne? Noi cum receptăm asemenea predicții sub formă de decizii? Cum acceptăm noi aceste previziuni și avertismente din partea unor inși care nu beneficiază de vreun mandat de reprezentare din partea noastră? Ce-i legitimează să apară în fața lumii sau a țării, după caz, și să arunce cu decizii și ordine în stânga și-n dreapta? Ce împuterniciri sau puteri au Ei să ne reglementeze autonomia personală, relațiile de familie, mersul la școală, datul norocului și Sărbătoarea Crăciunului?

Iar la aceste întrebări ar trebui să răspundem întâi prin a ne defini pe „noi”.

Dacă „noi” suntem cetățenii, simplii locuitori ai „democrației”, ai spațiului în care puterea aparține, nu-i așa?, „poporului”, atunci noi, cetățenii, ar trebui să ne încredem în greutatea votului nostru și în supremația Parlamentului, unica autoritate reprezentativă care rânduiește, prin legi, trebile cetății. Numai că noi, cetățenii locuitori ai „democrației”, intuim și știm, de fapt, în străfundul nostru, că „democrația”-i o farsă de dânșii inventată, „puterea poporului”- o metaforă-n vânt, iar cetatea – un ring de wrestling în care toată lumea mimează. Cei din ring mimează confruntarea, iar noi mimăm că luăm în serios mimarea confruntării. Un fel de mise en abîme, spectacol în spectacol în spectacol, ca-n societatea de spectacol a lui Guy Debord. Și, seduși de-asemenea show, vom sfârși prin a uita de „democrație” și de metafora „puterii poporului” și vom accepta ca legitime toate vocile din ringul wrestlingului televizat, mai ales dacă aceste voci sunt mediatizate și-s „celebre”. Așadar, legitimitatea conferită în ochii cetățenilor de „celebritatea” emitentului deciziei, „vedetă” TV.

Dacă însă „noi” suntem mass-media, „câinele de pază al democrației”, adică al „puterii poporului”, nu-i așa?, atunci noi, mass-media, ar trebui să apărăm cu loialitate canină ideea de reprezentativitate și de legitimare prin vot ca suprem exercițiu democratic și să lătrăm ca un ciobănesc furios la toate tentativele de subminare a acestei legitimități. Numai că noi, mass-media, ne-am schimbat demult stăpânul, iar abilitățile noastre canine sunt puse în slujba audienței spectacolului de wrestling și a profiturilor aferente. Pentru noi, legitim este acela care plătește mai bine, iar legitimitatea este dată de puterea banilor.

Pe urmă, dacă „noi” suntem elitele (intelectualii, cărturarii, filosofii și academicienii), iluminații maselor și învățătorii învățăceilor, atunci noi, elitele, ar trebui să insuflăm ucenicilor atașamentul pentru gândire critică, cercetare laborioasă, documentare riguroasă, curiozitate intelectuală, toate în slujba unei juste analize și înțelegeri (și) a ideii de legitimitate. Numai că noi, elitele, am cam pierdut acest exercițiu care, în lumea post-modernă a corectitudinii politice, ar irita prin stridență și non-conformism. Preferăm să plonjăm în analizele despre „banalitatea răului” certificată de Hannah Arendt doar cu referințe la „ciuma roșie” și la trecutul comunist. Când vine însă vorba despre dictatura tehnocrației fasciste în curs de instalare și răul aferent acesteia, preferăm să întoarcem capul și să acceptăm că-i legitimă pentru că așa zic colegii acreditați de forul oficial al „comunității științifice”. Așadar, pentru noi, elitele, legitimitatea este egală cu aparența certificării „științifice”, sub formă de etichete ștampilate de puternicii momentului.

În fine, dacă „noi” suntem juriștii, carevasăzică stăpânii dreptului și ai justiției, tălmacii legilor și ai regulamentelor, atunci noi ar trebui să fim primii care să explicăm că legitim vine de la lege, iar statul de drept – de la supremația în stat a dreptului, să sancționăm derapajele anti-democratice și să chestionăm autoritatea tehnocraților (locali sau internaționali) care își construiesc propriul sistem normativ, medicalo-marțial, a-constituțional, bazat pe ordine și instrucțiuni. Numai că noi, juriștii, am abandonat demult misiunea asta și, înspăimântați și debusolați, am intrat și noi în secta covidului, enoriași disciplinați în slujirea înalților ierarhi ai virusologiei. A căror legitimitate o întemeiem pe misiunile lor de a ne inocula frica-n oase și de a înlocui statul de drept cu statul de medicină.

Așadar, celebritatea, banii, puterea, titlurile „științifice”, menirea de-a înspăimânta și rocada stat de drept-stat de boală par să revendice astăzi, cu succes, statutul de ingrediente ale legitimității în post-democrație.

3. Și, dacă așa stau lucrurile, înseamnă că normele bietei Constituții din republica democrației noastre se uită înspre noi nostalgic, cu un aer resemnat, de noiembrie târziu și friguros, în așteptarea lui dark winter. Ele se încăpățânează să confere legitimitate Parlamentului, ca for legiuitor suprem și să zică, în art. 53, că „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege (…)”, iar această măsură „poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică”, trebuind „să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”.

În traducere, conform bibliei sistemului juridic, doar legea, ca expresie a suveranității Parlamentului, poate dispune limitarea sau restrângerea unor drepturi fundamentale și doar în condiții și pentru motive definite în mod expres. Cum dreptul la liberă expresie, dreptul la liberă circulație, dreptul la viață privată, libertatea credinței religioase, dreptul la educație figurează printre aceste libertăți garantate constituțional, rezultă că restrângerea lor n-ar trebui să fie de competența unor tehnocrați, după bunul lor plac (mai ales dacă respectivii funcționari nu au nici cea mai mică legătură cu jurisdicția locală).

În plus, în practica de la noi, sub pretextul nevoii de apărare în fața „virusului ucigaș”, principiul constituțional al sacralității drepturilor și libertăților fundamentale și al limitării acestora doar în situații excepționale și doar în temeiul legii a fost terfelit în fel și chip (bun subiect de detaliat într-o analiză tehnică separată). Întâi printr-o confuză asimilare cu „legea” a ordonanțelor emise de guvern, procedeu tratat de Curtea Constituțională într-o manieră echivocă;¹⁵ pe urmă, prin acceptarea unui soi de delegare către autorități administrative și către tehnocrații locali a competențelor de restrângere de drepturi fundamentale;¹⁶ în fine, prin înscăunarea acestor restricții și limitări ca norme de zi cu zi și prin trista lor transformare din excepții în reguli (în acord cu recomandările „obligatorii” ale OMS), prescripții acceptate tacit, ca atare, de majoritatea covârșitoare a semenilor noștri, iubitori, declarați și înflăcărați -nu-i așa?-, ai statului de drept.

Având în vedere asemenea tendințe, ne reîntoarcem, cu speranță, privirea către la Parlament care, conform Constituției este „unica autoritate legiuitoare” a țării (art. 61 alin.(1)), calitate în care ar trebui să fie întâiul gardian al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români. Din păcate însă, ce vedem în fața ochilor este nu forul suprem al puterii poporului, nu garantul inconturnabil al statului de drept și nici expresia în acțiune a suveranității naționale. Ceea ce ni se arată privirii sunt niște ziduri de palat al parlamentului-fără-de-Parlament și casă a poporului-fără-de-casă, relicve arheologice ca de cetate de scaun a Sucevei, iluminate nocturn și reflectate-n vederi turistice și timbre poștale.

Vă invit să păstrați o ilustrată cu imaginea acestor ziduri. S-ar putea ca ea să reprezinte ultima amintire al unui regim numit al „democrației reprezentative”, atâta cât a fost, cu bunele și cu relele lui, ca zonă de tampon între dictaturi. Să dea Domnul să mă înșel.

• Mineriadele tranziției. De la Miron Cozma la Călin Georgescu
• A murit un nume uriaș al României: A fost un vârf al generației sale. Drum lin, maestre!