Cu tot tămbălăul legat de şpaga guvernamentală, o ştire a trecut aproape neobservată săptămâna trecută. În timp ce la Bucureşti damful de pălincă şi mirosul de caltaboşi proaspeţi a umplut primele pagini ale ziarelor, în capitala Europei Centrale şi de Est, Viena, între două şniţele şi un pahar de vin servite după conferinţa de presă a OMV, şi-a făcut apariţia Andris Piebalgs. Comisarul european pentru energie a fost întrebat de o ziaristă de la un cotidian financiar din România care e poziţia Comisiei faţă de intenţia Bucureştiului de a crea Compania Naţională de Energie. Uşor amuzat, Piebalgs a replicat că îl cunoaşte bine pe ministul român al economiei, îl ştie un om cu viziune liberală şi, prin urmare, nu crede că e posibil ca „un asemenea monstru să ia naştere“.
Ei, da! Facem pariu că acelaşi guvern liberal care se grăbeşte, cu un populism demn de o cauză socialistă, să arunce cu pensiile mărite-n populaţie fără să se întrebe de unde bani pentru asta poate şi să înfiinţeze o regie de stat?
Problema e alta. N-am fi singurii care au o companie energetică sub controlul statului, mai au şi alţii, şi companiile respective o duc foarte bine. Ba, mai mult, ungurii au adoptat un proiect de Lege a privatizării în care companiile din energie sunt considerate strategice, iar preluarea acestora de către străini poate fi restricţionată. Germania se gândeşte la o lege similară. Bineînţeles că UE sare ca arsă atunci când aude de asemenea iniţiative, dar asigurarea independenţei energetice faţă de factorii geopolitici externi e o problemă din ce în ce mai acută.
Întrebarea e, dacă tot am ajuns la concluzia că ar fi bine să avem o companie energetică naţională, de ce am făcut-o bucăţi de la început şi de ce am mai reface una acum, din toate rateurile şi rămăşiţele privatizării? Simplu, pentru ca alţi băieţi deştepţi să îşi tragă repede nişte căpuşe în jurul ei…
