Asemănările dintre Saddam Hussein și Vladimir Putin ar merita să fie luate în seamă mai mult, de la copilăria lor excepțional de brutală la abilitatea lor de a-și servi loial mentorii și a-i doborî ulterior și până la visele lor imperiale și istorice. Și predispoziția lor pentru calcule greșite - pe care o are de fapt oricine s-ar afla în poziția lor - a părut dintotdeauna o temă care probabil va deveni importantă mai devreme sau mai târziu.
Ultima alegere făcută de Saddam nu a fost totuși un calcul greșit. Adversarii lui din administrația George W. Bush îi ceruseră unicul lucru care pentru el era non-negociabil: să renunțe la putere. Și erau dispuși chiar și să-și trimită tancurile la Bagdad pentru a-și impune voința, transmite într-o opinie Wall Street Journal.
Nimic similar nu i-a fost cerut lui Putin
După cum arată Melvyn Leffler, istoric al diplomației, în noua și obiectiva sa examinare a relațiilor americano-irakiene, cu excepția acestui caz, Saddam a dat de fapt dovadă de o „remarcabilă flexibilitate” de-a lungul carierei sale. A înghițit multe înfrângeri pentru a se menține la putere. În 1975 a cedat trecătoarea Shatt al-Arab, cu importanță strategică, pentru a-l îmbuna pe detestatul șah al Iranului. Și-a oprit temporar, cu consecințe catastrofale, invazia din Iran din 1980, oricum neinspirată din capul locului, în speranța că va ademeni regimul Khomeini la masa negocierilor. S-a dat bătut după opt ani de război și 500.000 de morți fără să fi obținut nimic cu care să se poată lăuda. Și-a lăsat fără să stea pe gânduri armata să fie distrusă iarăși, în Kuweit, doar pentru a se putea proclama ulterior învingător prin simplul fapt că supraviețuise.
Putin, după ce s-a poticnit la periferia Kievului, luptă încă de atunci o bătălie pentru Moscova – din punctul meu de vedere. Nu are un plan care să includă o victorie în Ucraina.
El n-ar fi semănat însă cu Saddam dacă n-ar fi gândit că a arunca la gunoi încă 100.000 de vieți de ruși i-ar putea servi interesele. I-a făcut vânt unui comandant militar, generalul Serghei Surovikin, care, indiferent ce păcate are, își știe meseria. A analizat situația. A propus retragerea, fortificarea pe poziții și evitarea pierderii altor teritorii.
Putin l-a înlocuit cu un om de paie din interiorul regimului, șeful statului major Valeri Gherasimov, cel cu care Putin și-a urzit planul eșuat de a captura Kievul. Gherasimov îi va oferi fără îndoială lui Putin ofensiva pe care și-o dorește acum, care e improbabil să schimbe prea mult în teren, dar care îi va demonstra Washingtonului cât de mult e dispus Putin să plătească pentru a nu înghiți nimic ce ar putea aduce cu o înfrângere în fața Ucrainei.
Acum, iată problema nesemnalată: prezența observatorului afectează comportamentul celui observat, ceea ce înseamnă că America e un jucător-cheie în război, fie că-i place sau nu.
Armata rusă poate învăța să-și mute concentrările vitale de trupe în afara razei bateriilor HIMARS, însă nu e pe punctul de a produce noi capacități militare, de a dobândi expertiza necesară pentru a lupta în mod coordonat un război, de a obține supremația aeriană sau abilitatea de a neutraliza spionajul american în teatrul de război, care face imposibilă surprinderea ucrainenilor prin manevre de amploare ale blindatelor.
Pierderea a încă 100.000 de vieți de ruși ar putea fi în sine un sfârșit, dacă-l va determina pe actualul ori viitorul președinte american să-i ofere lui Vladimir Putin un deznodământ acceptabil.
A fost foarte mult citată o știre a agenției oficiale TASS din ianuarie care se chinuia să-i explice poporului rus că bineînțeles că nu se poate aștepta ca Putin să înfrângă NATO, ori „Occidentul colectiv”, cum l-a numit în mod convenabil unul dintre lacheii regimului, Serghei Șoigu.
Victoria lui va semăna mai degrabă cu cea a lui Saddam
Problema e că pentru această variantă e obligatoriu ca NATO să genereze o situație militară de forță majoră, ceea ce nu va face, deci războiul se va prelungi.
O aniversare este numai o dată, însă în 12 luni mai ies la lumină niște realități, unele întrebări își primesc răspunsul, iar unele prejudecăți de risipesc. Nu a izbucnit un război nuclear așa că putem probabil afirma acum că implicarea cu pași foarte mărunți a Vestului a fost o greșeală, chiar dacă din perspectivă politică a fost convenabilă și cu toate că era probabil inevitabilă.
De la prăbușirea catastrofală a planului inițial al lui Putin, abordarea prudentă a Occidentului a făcut de fapt, în felul ei, ca Putin să fie la adăpost de consecințele războiului. Dacă SUA și NATO ar fi acționat în forță în primele câteva zile de după eșec, când Putin era încă șocat și derutat, e posibil ca el să fi acceptat să se retragă în condiții care acum abia se mai întrezăresc dispărând la orizont. Acei termeni de pace s-ar putea să nu mai fie disponibili din nou, până când ucrainenii nu vor mai fi sângerat suficient pentru a spulbera încă o armată rusească, posibil chiar suficient pentru a declanșa înlocuirea lui Putin la Moscova.
Evident, acum e ușor să vorbești. Putin are arme nucleare, pe când Saddam nu avea. „Așa ceva nu va fi permis” nu se număra printre opțiuni. Însă concluzia e deprimantă. Putin va obliga Ucraina să plătească un preț foarte greu – și Rusia tot un preț foarte greu – pentru un deznodământ doar un pic mai favorabil pentru el decât cel pe care l-ar fi obținut acum 300 și ceva de zile, când se retrăgea din suburbiile Kievului.
SUA și NATO, la cel mai înalt nivel al puterii lor, ar trebui să se întrebe (și probabil o și fac): oare nu s-ar fi încheiat deja acest război dacă am fi trimis vreo două duzini de avioane F-35 să-și asume supremația aeriană, măcar deasupra vestului Ucrainei, în preajma zilei a 14-a de război?