Aşa se poate traduce, din perspective şomerilor, cererea sindicatelor şi a unor politicieni de majorare a salariului minim pe economie.
Prezentat ca o măsură de protecţie socială, salariul minim impus prin lege aduce avantaje, până la un punct, doar salariaţilor existenţi. Crează însă dificultăţi tocmai celor mai defavorizate categorii sociale: şomeri cu pregătire redusă, tineri fără experienţă, abia ieşiţi de pe băncile şcolii, lucrători necalificaţi. În fapt, interzice oamenilor care au oricum probleme cu găsirea unui serviciu să muncească pentru o sumă mai mică decât cea stabilită de stat.
Bariera a fost ridicată şi la începutul acestui an, chiar dacă locurile de muncă disponibile s-au împuţinat în condiţii de criză. Astfel, dacă până anul trecut nimeni nu avea voie să muncească pentru mai puţin de 670 de lei lunar, de la 1 ianuarie accesul pe piaţa muncii a fost interzis de la un nivel al salarizării mai mic de 700 de lei. Interdicţia funcţionează, bineînţeles, doar pentru munca în condiţii de legalitate, slujbe plătite mai jos de pragul impus existând destule “la negru”.
Ridicând forţat preţul minim legal al muncii, statul ajunge să încurajeze, de fapt, evaziunea pe care spune că vrea să o stârpească. Preţul direct îl plătesc doar companiile care respectă legea, iar pe cel indirect – şomerii care vor avea mai puţine oferte disponibile de angajare şi chiar salariaţii existenţi în acele zone din sectorul privat care nu îşi vor permite costuri mai mari cu forţa de muncă, în lipsa unei creşteri corespunzătoare de productivitate, şi vor fi nevoite să concedieze personal.
Că povara măsurii generoase de “protecţie socială” este pusă tot pe umerii sectorului privat o arată calculele făcute de Guvern pentru recenta majorare a salariului minim cu 30 de lei. Banii în plus urmau să ajungă în ziua de leafă la 125.000 de bugetari plătiţi cu salariul minim, cheltuielile bugetare suplimentare totale fiind estimate la 30,5 milioane de lei. În acelaşi timp, de la companiile private statul ar trebui să încaseze în plus dublul acestei sume (circa 63 milioane de lei), ca urmare a aceleiaşi măsuri, în condiţiile în care firmele au fost obligate nu doar să majoreze salariile celor peste 660.000 de angajaţi plătiţi la nivelul minim legal, ci şi să vireze statului contribuţii mai mari.
Sub presiunea sindicatelor şi a alegerilor, Guvernul va încerca să negocieze cu FMI o nouă majorare a salariului minim dacă situaţia bugetului va fi bună în luna aprilie. Cât de mare ar trebui să fie noul preţ minim pe piaţa muncii s-au apucat să calculeze, cu pretenţii de expertiză avizată, diverşi oameni de bine din elita mediatizată a ţării. Neavând cum să anticipeze sporul de productivitate care ar permite plata unor salarii mai mari, aşa cum ar face un intreprinzător privat în propria companie, sindicaliştii şi politicienii experţi în calcule pe banii altora au găsit cele mai convingătoare justificări: comparaţia cu alte state sau interpretări ale unor recomandări neclare din tratate sociale europene.
Sindicaliştii BNS, susţinuţi şi de “expertiza” fostului ministru al Muncii, Alexandru Athanasiu, spun că salariul minim ar trebui ridicat la 894 de lei (o creştere de aproape 30% faţă de nivelul actual), pentru a ajunge să reprezinte 60% din salariul mediu net pe economie. Nivelul, afirmă ei, este cerut de Carta socială europeană, ratificată şi de România. Documentul European include însă recomandări privind asigurarea unor remuneraţii salariale decente în statele membre, a căror ambiguitate a fost criticată frecvent de experţi şi pe care ţările UE le aplică în mod diferit.
Pregătit cu calcule competente a venit la finele anului trecut şi Ion Iliescu. Fostul preşedinte a confundat salariul minim pe economie cu venitul minim garantat, dar a stabilit fără dubiu că nivelul acestuia ar trebui să fie “cam de 300 de euro”, mai exact “cam un sfert din PIB-ul nostru pe cap de locuitor”, pentru a păstra cu rigurozitate raportarea la valorile din UE: “cam de o treime, să spunem o pătrime faţă de primele 15 ţări din UE”.
În realitate, nivelul salariului minim pe economie este stabilit discreţionar de autorităţi, fără nicio legătură cu ideea de calcul economic, ci în funcţie de influenţa mai mică sau mai mare a sindicatelor sau de apropierea perioadelor electorale. Nu doar în România, ci şi în statele europene, care se văd nevoite acum să admită că entuziasmul majorărilor arbitrare din trecut este plătit acum printr-un şomaj ridicat. Cu o rată record a şomajului, de aproape 23%, Spania a considerat necesară încheţarea salariului minim la 641 de euro pe lună anul acesta, în ciuda protestelor sindicatelor, care cereau creşterea plafonului. Fanii comparaţiilor cu salariile mult mai mari impuse administrativ la alţii ar trebui să îşi confrunte lista statelor admirate cu o altă listă: cea a campionilor la şomaj. Nu ar trebui să fie surprinşi de suprapunerea aproape perfectă.