În 1989, au murit oameni pentru libertate. Îmi amintesc cum ne îmbrăţişam plini de euforie la auzul veştii că am scăpat de dictatură. Îmi pocnesc încă în urechi rafale de pistol-mitralieră, închid ochii şi văd trasoare pe cerul întunecat al nopţii, mă zgribulesc şi acum din cauza orelor fără număr petrecute în ger. A meritat!
Întotdeauna mi-am spus că a meritat. A fost punctul zero al devenirii mele, bloc-startul maturităţii, momentul de aur când toate „trebuie“ s-au prăbuşit precum un castel din cărţi de joc şi mi-am privit în faţă viitorul care arăta ca o tablă goală de Monopoly la începutul jocului. Am fost naiv, fireşte, precum mulţi alţii. Mi-am închipuit că am şansa istorică a unui moment când suntem egali, iar cei mai buni vor învinge. Am descoperit, cu timpul, că oamenii nu se nasc niciodată egali. Că lumea nu are reguli, că Securitatea cea mult hulită şi-a împărţit dominaţia economică şi politică a ţării, că cei mulţi sunt proşti (nu fiecare în parte, ci luaţi la grămadă, electori care pot fi cumpăraţi la autobuz – căci asta e unitatea de măsură a electoratului: autobuzul; în asta se măsoară forţa politicienilor, în numărul de autobuze care pot fi trimise la vot), iar cei deştepţi sunt puţini şi uneori se tem.
Au urmat apoi multinaţionalele, mirajul unui loc de muncă interesant, plătit decent, cu perspectiva unei cariere. Occidentul cel strălucitor, cu afişe colorate şi reclame luminoase, pe care l-am visat când eram copil şi mă uitam la filme americane, ciuntite ca să încapă între telejurnale în două ore de emisie, a venit la mine acasă. I-am privit cu uimire pe cei care au ales să plece în străinătate, în lumea largă. De ce să fugi să te bucuri de libertatea altora, când poţi să-ţi construieşti propria libertate la tine acasă? M-am înşelat din nou. Am reuşit să devin un sclav-model al power pointurilor, excelurilor, mission statementurilor şi balanced scorecardurilor importate de la cei bogaţi, dar inutile celor săraci care s-ar fi descurcat mai bine ieşind o oră la bere şi înecându-şi ocazional „piticii“ în alcool. În cele din urmă, am descoperit antreprenoriatul. Am cunoscut oameni admirabili care – de voie sau de nevoie – şi-au părăsit birourile utilate şi mochetele anti-statice (company standard) şi au ales să-şi dezvolte propria afacere. Am descoperit înţelesul americănescului „Work smart, not hard!“, şi i-am dat dreptate lui Adrian Vasilescu de la BNR, care spunea că lumea e pervertită în cultul muncii; e plină de frustraţi care se spetesc zece ore pe zi, producând cu mare conştiinciozitate nimic. Nimic în forme diverse, de la foi de hârtie pline de texte (neapărat cu „bullets“), tabele şi diagrame, până la clădiri uitate în mijlocul câmpului sau drumuri asfaltate care se termină brusc în pădure. Am aflat că pe stradă, la orice oră, circulă oameni, că există cafenele pline tot timpul zilei, că viaţa nu se trăieşte doar în afara orelor de program sau pe furiş, când nu te vede şeful. Iar munca nu seamănă a muncă atunci când faci ce-ţi place, când crezi în ceea ce faci, când rezultatul se vede şi te simţi mândru de tine însuţi.
Viitorul este al celor care-şi găsesc menirea. Care reuşesc să descopere la ce sunt buni, ce-i face să se trezească dimineaţa cu bucurie în suflet şi care se simt folositori. Renunțaţi să credeţi că altcineva vă va rezolva problemele. Încetaţi să speraţi că veţi găsi un locşor călduţ, de funcţionari la stat, şi c-o veţi duce bine-mersi dând cu ştampila din dotare pe cereri semnalizate corespunzător de şefu‘. Trăiţi, îngăduiţi-vă să fiţi leneşi uneori, încăpăţânaţi-vă să faceţi doar lucruri folositoare. Au murit oameni pentru ca noi să avem această şansă!
Claudiu Șerban,
director editorial, Capital
