O confluență a unor evenimente pe partea de ofertă, limitată de restricții pandemice pentru angajați, blocaje de aprovizionare (atât pentru semiconductori cât și alte categorii de produse), scumpirea accentuată a energiei, mai ales în Europa, a întâlnit cererea susținută, într-un mediu de creștere rapidă a unor agregate monetare, și cu stimulare bugetară, în mai toate economiile majore.

Lucian Croitoru, consilier al guvernatorului BNR, într-un articol recent din 12 februarie vorbește despre politica fiscală drept sursă de inflație, citând studii ale unor economiști cu reputație. Mesajul său încurajează echilibrarea așteptărilor, care s-ar îndrepta prea mult spre politica monetară.

Ar fi, astfel, incorect să așteptăm prea mult de la băncile centrale, când influența îndatorării bugetare și a impresiei că deficitele vor persista ar avea, de asemenea, un rol foarte important în persistența inflației. În fapt, am putea intui că mesajul aduce o dorită lărgire a sferei discuției, de la focalizarea pe crearea de lichiditate de băncile centrale înspre cheltuielile publice, finanțate din datorii.

Situația actuală este, într-adevăr generată de un cumul de factori

Pe de o parte, avem un efect al ofertei reduse. Forța de muncă operând cu restricții, întârzierea unor livrări, transmiterea pe lanț a nepotrivirilor, planificarea imperfectă – normală în astfel de vremuri imprevizibile – care a generat mari nepotriviri între cerere și ofertă, reprezintă o parte a problemei.

O altă motivație larg acceptată este crearea de masă monetară. Activele băncii centrale din SUA erau de aproximativ 4.16 trilioane de dolari în decembrie 2019. Acum ele se află la 8.91 trilioane de dolari (16 februarie). Dobânda aflată în continuare la 0 – 0.25% este așteptată a crește cel puțin până la 1.5%-1.75% în decembrie 2022, cu o șansă din 3 de a fi chiar la 1.75% – 2%.

Având în vedere inflația de 7.5% înregistrată în SUA, unii observatori consideră că avem de-a face cu o disparitate, în care accesul la creditare permite consum și generare de proiecte într-un ritm neajustat la resurse, și deci, inflaționist.

A treia motivație de adus în discuție: datoria publică. Guvernele au deschis larg finanțarea pentru a susține companiile și cetățenii în perioada deosebit de grea a pandemiei. Totuși, această susținere, necesară cel puțin în mare parte, a venit cu un preț: acumularea de datorie publică. Acolo unde nivelul datoriei era deja înalt, sau unde saltul procentual în PIB a fost foarte mare, a apărut o întrebare: cum va fi posibilă plata datoriei, fără o împovărătoare creștere de taxe? Inflația erodează valoarea reală a unor datorii mai vechi, dar vine cu o pleiadă de costuri sociale.

Combinația unui răspuns puternic pe partea de cheltuieli bugetare, dar și de stimulare monetară a ajutat economia, și în țările dezvoltate, și în România, să treacă relativ mai ușor peste o scădere indusă de pandemie care, altfel, ar fi putut fi mult mai severă.

România a înregistrat un nivel anual al inflației de 8.35% în ianuarie. Proiecția BNR vede un vârf de 11.2% în trimestrul al doilea. Prețurile la energie, dificil de anticipat, alături de măsurile de plafonare, vor juca un rol important în dinamica reală a inflației, dar în plus rezultatele vor depinde de tensiunile regionale, de rezolvarea dificultăților de aprovizionare, de performanța agricolă a țării.

Cum stă țara noastră față de alte țări din regiune?

În Polonia, inflația a ajuns la 9.2% în ianuarie, în Cehia la 9.9%, în Ungaria la 7.9%, în Bulgaria, 9.1%, în Slovacia la 8.4%, în Croația la 5.5%, în Serbia la 7.9%. Pentru Cehia și Slovacia nivelul din decembrie reprezintă un salt mare, de peste 3 puncte procentuale față de decembrie, în timp ce pentru celelalte state tendința e una mai graduală.

La nivel global, nimeni nu pare să scape cu totul de ”pedeapsa” inflației. În Marea Britanie, erodarea puterii de cumpărare este cea mai adâncă din ultimii 30 de ani, cu toate că nivelul de 5.5% ar putea părea mic în raport cu cel din România și alte state din regiune. Indicele calculat în varianta inflației prețurilor de retail e pe +7.8%. În SUA, s-a ajuns de asemenea la un vârf al mai multor decenii de 7.5%.

Pentru China, datele arată mult mai bine, cu indicatorul principal în încetinire de la 1.5% la 0.9%. Totuși, și aici, la nivelul producătorilor (indicatorul PPI) a crescut cu 9.1% anualizat.

În Japonia, care a stat ani de zile sub imperiul deflației, și are o medie a inflației de doar 0.3% în ultimii 30 de ani, se întrevede acum un avans de 1.1% pentru anul în curs. Totuși, în ianuarie a coborât la 0.2%, de la 0.5% în decembrie.

În Europa, Germania, Franța și Spania au raportat în ianuarie scăderi ale inflației față de decembrie, cu 0.6, 0.1 respectiv 0.4 puncte.  În Spania s-a ajuns la 6.1%, în Germania la 5.1% și în Franța la 3.3%. Producția de energie nucleară pare a fi jucat un rol important în menținerea sub control a prețurilor energiei franceze.

Chemate să susțină economia, băncile centrale au recurs la instrumentul injecției de lichiditate, utilizat anterior cu succes. Doar că, de data aceasta, amploarea intervenției și condițiile diferite au făcut ca inflația să nu se vadă doar în active financiare, ci să devină o problemă curentă, în prețul bunurilor, utilităților și serviciilor folosite zilnic.

Care ar fi soluția? 

O frânare prea bruscă a activității ar aduce bulversări și poate chiar recesiune.  O frânare prea lentă ar putea consolida o spirală de ample creșteri solicitate de salarii, care ar duce la un alt puseu inflaționist, făcând ca majorările anterioare să pară insuficiente.

Limitarea așteptărilor unei inflații prea ridicate prin măsuri luate treptat, pare a fi drumul preferat de mai multe bănci centrale, între care și BNR. Spre deosebire de un șir rapid de înăspriri a condițiilor monetare, felul de răspuns ales are avantajul de a nu impune o frânare bruscă. Dezavantajul: avem de îndurat o perioadă o inflație mult peste nivelul confortabil al ultimilor ani.