Conform datelor Eurostat, Capitala şi zona adiacentă se află pe locul 76 din 264 de regiuni europene din punctul de vedere al PIB pe cap de locuitor calculat pe baza puterii de cumpărare.
Data viitoare când treceţi pe lângă blocurile de birouri din Pipera sau Băneasa, pe lângă parcurile logistice de pe centură sau pe lângă miile de vile noi din satele ilfovene, data viitoare când vă înghesuiţi prin hipermarketurile sau mallurile Capitalei, când vă târâţi cu cinci kilometri la oră prin traficul ei epuizant sau când nu vă puteţi urca în primul metrou deoarece e prea aglomerat, gândiţi-vă la asta: Bucureştiul şi localităţile învecinate au ajuns să fie, potrivit Eurostat, mai productive decât 72% din regiunile Uniunii Europene.
Cele mai recente date disponibile (din 2010, însă în perioada 2011-2013 situaţia din zona Capitalei nu s-a înrăutăţit, ci dimpotrivă) indică un lucru greu de crezut în urmă cu 10-15 ani: regiunea Bucureşti-Ilfov este pe locul 76 în rândul celor 264 de regiuni ale UE din punctul de vedere al produsului intern brut pe cap de locuitor (ajustat în funcţie de standardul puterii de cumpărare PPS). Cu 27.100 de euro per capita, Bucureştiul a depăşit în acest clasament toate regiunile maghiare, poloneze, bulgăreşti, slovene, croate, precum şi Ciprul, Malta şi ţările baltice.
Mai mult, Bucureşti-Ilfov are un PIB pe cap de locuitor PPS mai mare decât cel înregistrat în 25 din cele 26 de regiuni franceze, 12 din cele 13 regiuni greceşti, şapte din cele opt regiuni cehe, şase din cele şapte regiuni portugheze, 14 din cele 19 regiuni spaniole, 30 din cele 37 de regiuni britanice ori trei din cele patru regiuni slovace. Destul de bine stăm şi dacă ne gândim că regiunea Capitalei excelează la acest capitol faţă de trei din cele cinci regiuni finlandeze, 13 din cele 21 de regiuni italiene, şase din cele 11 regiuni belgiene, una din cele două regiuni irlandeze, patru din cele opt regiuni suedeze, două din cele cinci regiuni daneze, patru din cele nouă regiuni austriece, 15 din cele 38 de regiuni germane şi patru din cele 12 regiuni olandeze.
Printre regiunile surclasate se numără Dresda şi Leipzig în Germania, Castilla, Valencia şi Andaluzia în Spania, Alsacia şi Provence în Franţa sau Toscana şi Liguria în Italia. În plus, Bucureşti-Ilfov le suflă în ceafă unor regiuni similare, create în jurul capitalelor: Lisabona, Berlin, Lazio (Roma) sau Attica (Atena). Sau unei regiuni vestite pentru prosperitatea sa, Catalunia.
PIB-ul şi buzunarul
În cifre absolute (adică fără a ajusta PIB-ul cu puterea de cumpărare), lucrurile stau un pic mai altfel: Bucureşti-Ilfov avea în 2010 un produs intern brut pe cap de locuitor de 13.800 de euro, în timp ce în Berlin se înregistrau 28.900 de euro, în Attica – 25.900 de euro, în Catalunia – 26.600, în Lazio – 29.700, iar în Lisabona – 22.700 de euro. Pentru unii, cifrele de mai sus ar putea părea dezamăgitoare – în realitate, distanţa dintre bucureşteni şi restul lumii pare să fie în continuare semnificativă, iar clasamentele prezentate mai devreme, doar un artificiu statistic. Totuşi, luând în calcul cât costă produsele şi serviciile în Capitală şi cât valorează ele în alte mari oraşe europene, ajustarea PIB cu puterea de cumpărare este mai mult decât explicabilă. De la chirii la benzină, de la pâine la taxele locale şi de la o masă la restaurant la factura la gaze, toate sunt, deocamdată cel puţin, mai ieftine (uneori semnificativ mai ieftine) decât în marea majoritate a ţărilor din UE.
Capitala contra provinciei
Cu cele 27.100 de euro pe cap de locuitor, Bucureşti-Ilfov este, desigur, mult deasupra celorlalte regiuni autohtone (care înregistrează, în acelaşi clasament, între 7.000 de euro per capita în Nord Est şi 12.900 de euro în Vest). Nu doar în România există această discrepanţă majoră între regiunea capitalei şi restul ţării. În majoritatea fostelor state comuniste situaţia este aproape trasă la indigo.
De exemplu, conform aceloraşi date Eurostat valabile pentru 2010, produsul intern brut pe cap de locuitor ajustat cu standardul puterii de cumpărare era 43.100 de euro în Bratislava şi 16.700 de euro în Zapadne Slovensko, următoarea regiune slovacă din punctul de vedere al dezvoltării economice. Sau 42.200 de euro în Praga şi 17.500 în Jihovychod, regiunea cehă de pe locul al doilea. Diferenţe semnificative erau şi între Közep-Magyarorszag (regiunea Budapestei), cu un PIB per capita PPS de 26.100 de euro, şi următoarea regiune maghiară din clasament, Nyugat-Dunantul (cu 15.900 de euro), între Mazowieckie (regiunea Varşoviei), cu 24.900 de euro, şi regiunea poloneză de pe locul doi, Dolnoslaskie, cu 17.200 de euro, dar şi între Yugozapaden (regiunea Sofiei), cu 18.400 de euro PIB per capita PPS, şi Yugoiztochen şi Severoiztochen, regiunile de pe locurile doi-trei, care aveau numai 8.700 de euro.
Iar prăpastia dintre regiunea capitalei şi restul ţării este vizibilă şi în câteva din statele occidentale – regiunea Bruxelles avea în 2010 un PIB pe cap de locuitor ajustat cu puterea de cumpărare de 223% din media Uniunii Europene, la mare distanţă faţă de următoarea clasată, Anvers, cu 137%. Île de France (regiunea Parisului) înregistra 180% din media UE la acest capitol, faţă de 108% următoarea clasată, regiunea Rhone-Alpes, iar Inner London avea un PIB per capita de nu mai puţin de 328% din media continentală, faţă de regiunea de pe locul doi, North Eastern Scotland, cu 168%.
Centralism vs descentralizare
Există, desigur, şi state cu economii structurate în mod diferit. În Germania, de pildă, 24 din cele 38 de regiuni aveau în 2010 un PIB per capita între 100% şi 150% din media UE, zece (cu preponderenţă din fosta RDG) aveau un PIB între 80% şi 99% din media UE, iar patru depăşeau 150% din media europeană (Hamburg, Bremen, Darmstadt şi Oberbayern, regiunea cu capitala la München). În Spania, Madridul se bate de la egal la egal cu Ţara Bascilor, Navarra şi Catalunia, în timp ce în Italia topul regiunilor în funcţie de PIB pe cap de locuitor este condus de Bolzano, urmată de Valle d’Aosta şi Lombardia (Milano), toate trei fiind situate în nordul ţării. Vin apoi Emilia-Romagna (centru), Trento (din nou în nord) şi Lazio (Roma), urmată la foarte mică distanţă de Veneto şi Friuli Venezia Giulia, ambele din nord-est.
În general, aceste diferenţe pot fi explicate istoric – statele cu un centru puternic şi periferii slabe (ca Marea Britanie sau Franţa) au evoluat economic în alt mod decât cele născute din agregarea mai multor poli de putere (ca Italia ori Germania). Chiar dacă România a fost creată aparent după a doua reţetă (prin unirea a două principate în 1859 şi apoi printr-un act asemănător în 1918), ceilalţi poli economici din teritoriu nu au avut încă de la început nicio şansă în faţa Capitalei. La mijlocul secolului al XIX-lea, Bucureştiul era deja cel mai important oraş din zonă, cu 121.000 de locuitori, comparativ cu 65.000 în Iaşi, 21.000 în Braşov, 19.000 în Cluj ori 18.000 în Timişoara. Bucureştiul era, de altfel, cel mai mare oraş din Balcani (cu excepţia Instanbulului), având pe atunci o populaţie de trei ori mai mare decât Atena şi Salonic, de şase ori mai mare decât Sofia sau Belgrad şi de circa zece ori mai mare decât Tirana sau Skopje. În plus, după unirea lui Cuza, România a copiat modelul administrativ francez, care favorizează existenţa unui centru de putere unic.
Reversul medaliei
Trebuie spus că statisticile privind PIB-ul pe cap de locuitor nu ţin seama de un fenomen foarte răspândit în jurul marilor oraşe din Vest şi destul de comun şi în zona adiacentă Bucureştiului – navetismul. La produsul intern brut din Londra, Luxemburg, Praga sau Bucureşti-Ilfov contribuie zeci, dacă nu sute de mii de persoane care lucrează acolo, dar locuiesc în alte regiuni adiacente. Conform unui studiu realizat de Paul Chesire, de la London School of Economics, şi Stefano Magrini, de la Universitatea din Veneţia, „PIB per capita este unul din indicatorii cu cele mai mari şanse de a fi distorsionat, având în vedere că PIB-ul este estimat la locul de muncă, iar oamenii sunt număraţi acolo unde locuiesc. Din cauza navetismului dincolo de limitele administrative, rezultă că PIB per capita este sistematic supraestimat în marile oraşe care sunt şi regiuni statistice“. În plus, există întotdeauna în marile oraşe o cantitate deloc neglijabilă de locuitori neînregistraţi oficial, iar Bucureştiul nu face excepţie, ci dimpotrivă. Numărul celor cu buletin de provincie care locuiesc şi muncesc în Capitală a fost estimat la cel puţin câteva zeci de mii, iar în perioada de boom economic din 2006-2008 se vorbea chiar de peste o sută de mii de persoane aflate în această situaţie. La fel ca navetiştii, şi aceştia ar duce, dacă ar fi luaţi în calcul, la un PIB per capita mai mic. Nu în ultimul rând, criticii acestui indicator menţionează un fenomen larg răspândit – companiile importante au de obicei sediul în centrul economic al ţării, dar au puncte de lucru pe întregul teritoriu. Cu toate acestea, valoarea produselor sau serviciilor lor se contabilizează în dreptul regiunii unde sunt înregistrate oficial. În cazul României, situaţia pare a fi similară: 11 din cele mai mari 20 de companii româneşti (şi 33 din primele 50 de firme după cifra de afaceri pe 2012) aveau sediul în Bucureşti-Ifov. Iar cum multe din ele aveau afaceri la nivel naţional (ca giganţii energetici OMV Petrom, Rompetrol Downstream, Lukoil România sau Hidroelectrica, lanţurile comerciale Kaufland, Carefour, Real sau Auchan sau liderii telecom Orange, Vodafone sau RCS&RDS), este evident că PIB-ul din regiunea Capitalei este „ajutat“ să crească de clienţii din toată ţara. În apărarea Bucureştiului, acelaşi lucru se întâmplă însă în majoritatea statelor din UE.
